Pe cărări de munte

Îmi place să călătoresc cu trenul. Îl prefer oricând maşinii, fie ea cea mai dotată şi sclipitoare invenţie pe patru roţi. Poate că sunt de modă veche, dar atunci când am ocazia să mă rup de cotidian, aleg fără dar şi poate trenul. Îmi place să îmi lipesc vârful nasului de geam şi să privesc cum „aleargă” copacii îmbrăcaţi în straie verzi, vesel colorate, cum rămân în urma noastră sătucurile ce ascund poveşti țesute cu migală de măna destinului de atâta amar de vreme și să văd cerul luminându-se, noaptea făcând treptat loc unei zile noi pe Pământ. Aşa a fost şi acum câteva săptămâni când am simţit nevoia să scap de zgomotul oraşului şi să mă îndrept către un colţ de lume în care să îmi dezmierd, pur și simplu, sufletul. Am avut doar o zi la dispoziție, așa că dis de dimineață ne-am echipat cu cele necesare, ne-am asigurat că avem la noi buna dispoziţie şi bucuria descoperirii unui loc nou, şi am pornit la drum. Spre gară, desigur!

Soarele, somnoros și el, îşi întindea timid razele pe cer. Doar două ore şi un pic şi aveam să păşim pe cărări de munte. Recunosc că nu am fost niciodată mare iubitoare de munte, mereu am preferat marea, cu valurile line şi nisipul arzând sub tălpi. Dar aerul curat şi înaltul senin al cerului sunt poate cel mai sfânt balsam pentru suflet sau pentru oboseala de pe chip.

Prima oprire a fost Vârful Tâmpa, dar nu la pas (mi-am propus îndrăzneala asta pentru dată viitoare!), ci cu Telecabina. Mărturisesc (dar să rămână între noi, vă rog!) că a fost prima dată atât pentru mine, cât şi pentru fiul meu când ne-am urcat în „aşa ceva” şi, mai în glumă, mai în serios, am încercat să îl încurajez asigurându-l că nici nu va şti când a ajuns de cealaltă parte, în timp ce eu însămi eram cu gândul la o ştire despre care, cu doar o seară înainte, îmi spusese o prietenă: „în nu ştiu care loc, două telecabine s-au ciocnit„. Desigur, într-o lume în care folosim avionul mai des decât trenul, o astfel de temere poate părea o naivitate, dar așa a fost. Însă nevoia noastră de linişte şi dorința de a ne umple sufletul de frumos a învins orice gând.

Odată ajunşi sus ne-am bucurat ochii, şi nimic mai mult. Preţ de câteva minute am respirat aerul curat şi mi-am umplut privirea cu albastrul rupt parcă din poveste al unui cer atât de blând. Avem nevoie mai mult decât realizăm uneori de astfel de momente care să ne reamintească că viaţa înseamnă mult mai mult decât griji, că putem să ne încărcăm bateriile fără să luăm portofelul după noi, că bucuria adevărată vine din ceea ce nu se poate cumpăra, ci doar simţi cu sufletul, cu mintea. Suntem firavi și în același timp mai puternici decât ne imaginăm.

După alte mici popasuri, ne-am oprit la Biserica Neagră. Mărturie a cutremurului din 1471 dar şi a incendiului din 1689, Biserica Sfânta Maria, cum a fost numită iniţial, este cea mai mare biserica din România dar şi cea mai mare biserica dintre Viena și Constantinopol, titlu primit atunci când a fost finalizată, în 1477. Din păcate focul a distrus în mare parte interiorul, dar se lucrează la restaurarea bisericii. Deschisă privirilor celor însetaţi de o lecţie de istorie dar ferită de aparatele de fotografiat (lucru de la sine înţeles), Biserica neagră este astăzi vizitată de grupuri de turişti din colţuri îndepărtate de lume. Am privit cu emoție fiecare colțișor, trăgând cu urechea la ceea ce ghidul povestea unui grup de copii, și am făcut apoi ocolul Bisericii îndreptându-ne spre alte locuri.

Deși am fost pe drum mai bine de 15 ore, fără pic de odihnă, nu am simțit oboseala decât abia seara târziu, când ne aflam deja în tren, înapoi spre casă. Nimic măreț, nimic costisitor. Doar noi și bucuria naturii care ne-a încărcat bateriile și ne-a umplut sufletul de liniște, de pace, de frumos. Următorul popas, dacă și timpul va fi prieten cu noi, îmi doresc să fie, pe rând, în lumea marelui Eminescu iar apoi pe tărâmul basmelor scrise de Creangă. Cu frumosul în suflet și bucuria pe chip!

Lasă un comentariu

1 comentariu

  1. Pe cărări de munte — – pogaciblog

Părerea ta

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

racoltapetru6

Just another WordPress.com site

DRAGOS G. CALINESCU - de la silabe la artă

DRUMUL UNUI PÂRÂU CĂTRE OCEAN

Blogul lui Tavi

Pune punctul pe i

Voluntar pentru iubire

Din dragoste pentru necuvantatoare

Honey Bi's

Un blog...cu de toate! (fără ceapă)

Colțul Cultural

Repaus cu cap

Maria Magdalena Danaila's Blog

altfel decat pe scena

whenmum

mum(ing), searching, walking, living, smiling

Aurescu - Despre nimic

It is about nothing

Stropi din sufletul meu

Pentru-a dărui suspine mult efort nu-i necesar, însă pentru a face-un bine e nevoie de mult har.

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Tinerii pentru dreptul la viaţă (TDV)

Voluntariatul - cheia spre succes în promovarea unui mod sănătos de viaţă

%d blogeri au apreciat asta: